Leul de peșteră a fost una dintre cele mai mari feline care au trăit vreodată pe Terra, cutreierând un teritoriu imens care se întindea din Europa de Vest până în Siberia și America de Nord, vânând prăzi de talie mare - poate chiar și oameni - înainte să dispară ca specie spre sfârșitul ultimei ere glaciare, informează Reuters.

O nouă cercetare genomică a dezvăluit ceea ce a făcut ca această felină mare să fie unică și modul în care ea era diferită de leul modern, verișorul său mai mic, deși cele două specii s-au încrucișat sporadic. Leul de peșteră, a cărui denumire științifică este Panthera spelaea, a dispărut în urmă cu aproximativ 14.000 de ani.

Cercetătorii au comparat genomurile a 12 lei de peșteră care au trăit cu 17.000 - 148.0000 de ani în urmă în zone precum Rusia, Austria și teritoriul Yukon din Canada cu genomurile a 20 de lei moderni.

ADN-ul leului de peșteră a fost extras în principal din oase și dinți, precum și din țesuturi moi provenite de la pui congelați și bine conservați în Siberia, unde condițiile foarte reci au contribuit la conservarea acestui material genetic străvechi.

Unul dintre acei lei preistorici, o femelă denumită Sparta, se numără printre cele mai bine conservate exemplare din era glaciară care au fost descoperite vreodată.

'Am arătat că leii de peșteră nu erau doar versiuni din Epoca de Gheață ale leilor moderni, ci că reprezentau o linie evolutivă profund diferită', a declarat specialistul în genetică evolutivă Love Dalen de la Centrul de Paleogenetică, un proiect realizat în colaborare de Universitatea din Stockholm și Muzeul de Istorie Naturală din Suedia, autorul-senior al studiului publicat în revista științifică Cell.

Studiul a arătat că liniile evolutive ale celor două specii s-au despărțit probabil în urmă cu aproximativ 1,7 milioane de ani în timpul Pleistocenului. Fiecare specie prezenta variante genetice unice, care le-a ajutat să se adapteze la habitate și comportamente diferite. Aceste diferențe genetice aveau legătură cu creșterea, vederea, funcția cerebrală și dezvoltarea sistemului circulator.

Leul de peșteră, care, în pofida numelui său nu trăia de fapt în peșteri, era considerabil mai mare și avea o constituție mai robustă decât leul modern. El locuia în climate mai reci, preferând pajiștile deschise și tundrele din nordul Eurasiei și partea nord-vestică a Americii de Nord. Acest ecosistem între timp dispărut, denumit 'stepa mamuților' în semn de omagiu adus celui mai proeminent locuitor al său, semăna cu savana africană din zilele noastre, dar cu temperaturi geroase.

'Leul de peșteră era fără îndoială un prădător suprem și, în această calitate, a îndeplinit un rol ecologic incredibil de important și cu un impact semnificativ', a declarat specialistul în genetică evolutivă David Stanton de la Universitatea Cardiff din Țara Galilor, autorul principal al studiului. 'Ei au reprezentat cele mai răspândite carnivore care au trăit vreodată', a adăugat el.

Printre animalele care le erau pradă se numărau probabil și mamuții lânoși - cel mai probabil exemplare tinere sau indivizi bătrâni -, alături de rinoceri lânoși, antilope, reni, cai și bizoni. Oamenii s-au instalat și ei în acele regiuni în ultimele faze ale Epocii de Gheață.

'Deși nu există dovezi clare că leii de peșteră vânau oameni, pare extrem de probabil ca ei să fi făcut ocazional acest lucru. Picturile rupestre arată că oamenii din Epoca de Gheață erau foarte bine familiarizați cu aceste animale. Ele sunt descrise adeseori cu o acuratețe remarcabilă și sunt arătate de obicei fără acea coamă mare atât de caracteristică a leilor moderni', a explicat Love Dalen.

Printre ceilalți prădători cu care împărțeau teritoriul se numărau lupii, hienele de peșteră, urșii bruni, urșii de peșteră și pisica cu dinți de sabie Homotherium. Puternica pisică cu dinți de sabie Smilodon era o specie mai sudică, dar ar fi putut intra în contact cu leii de peșteră în regiunile Yukon și Alaska în timpul scurtelor perioade de încălzire a climei din Pleistocen.

Leul modern nu s-a aventurat atât de departe în nord, în teritoriul obișnuit al leului de peșteră. Însă noul studiu a arătat că cele două specii au intrat în contact în perioadele deosebit de reci ale Epocii de Gheață, când extinderea calotelor glaciare continentale și a tundrei de stepă i-a adus pe leii de peșteră spre sud, determinând suprapunerea arealelor lor de răspândire.

'Clima pare să fi dictat nivelul de încrucișare pe care l-am constatat între aceste specii', a explicat David Stanton.

Oamenii de știință au spus că acele încrucișări s-au produs în zone aflate pe teritoriul Iranului din zilele noastre. Acea regiune găzduia o populație mare de lei moderni, deși aceștia trăiesc în prezent, în majoritatea lor, în Africa.

Încălzirea de la sfârșitul erei glaciare a contribuit la extincția multor animale mari din Pleistocen, care alcătuiau 'megafauna', iar oamenii care le vânau au reprezentat un alt factor destabilizator.

'Leii de peșteră, la fel ca restul megafaunei de la sfârșitul Pleistocenului, se aflau sub o presiune uriașă din cauza schimbărilor rapide ale climei, combinate cu creșterea densității populațiilor umane. Dispariția leilor de peșteră s-a înscris în tiparul general pe care îl vedem pentru extincția în masă a megafaunei din acea perioadă, însă pentru motive pe care nu le înțelegem pe deplin', a adăugat David Stanton. AGERPRES/(AS - redactor: Florin Bădescu, editor online: Ady Ivaşcu)