Georges Clemenceau a fost om de stat și jurnalist, o figură marcantă a celei de-a Treia Republici Franceze și, în calitate de prim-ministru (1917-1920), a contribuit în mod esențial la victoria Aliaților în Primul Război Mondial și la elaborarea Tratatului de la Versailles de după război.
Clemenceau s-a născut în Vendee, un departament de coastă din vestul Franței, la 28 septembrie 1841. Tatăl său, Benjamin, adept al ideilor lui Voltaire și al pozitivismului, precum și un admirator al Revoluției din 1789, a fost cel care i-a modelat caracterul și i-a rămas drept exemplu. Prin intermediul acestuia, Georges a avut cunoscuți în rândul celor care complotau pentru răsturnarea împăratului Napoleon al III-lea și l-a întâlnit pe istoricul Jules Michelet, aflat în vizorul poliției imperiale.
(de la stg. la dr.) David Lloyd George (Marea Britanie), Vittorio Orlando (Italia), Georges Clemenceau (Franţa) şi Woodrow Wilson (SUA), principalii arhitecţi ai Tratatului de la Versailles.
Sursa foto: Arhivele Naţionale, Washington, D.C.
Benjamin a fost arestat pentru scurt timp în 1858. Trei ani mai târziu, în noiembrie 1861, și-a dus fiul la Paris pentru a studia medicina.
În Cartierul Latin, Clemenceau a intrat în cercurile tinerilor din opoziția republicană, alături de care a fondat o asociație avangardistă numită 'Agis Comme Tu Penses' ('Acționează așa cum gândești'). Împreună cu câțiva prieteni, a lansat o publicație, 'Le Travail' ('Munca'), în care erau expuse ideile ce aveau să definească ulterioara sa activitate politică. Publicația a fost confiscată de poliție, iar Clemenceau a fost închis timp de 73 de zile din cauza unui anunț prin care muncitorii din Paris erau invitați să marcheze aniversarea a 14 ani de la Revoluția din 1848. După eliberare, a fondat un nou ziar, 'Le Matin' ('Dimineața'), care a fost, la rândul său, confiscat de autorități.
Georges Clemenceau
Sursa foto: Enciclopedia Britanică, Inc.
După finalizarea studiilor, Clemenceau a plecat în Statele Unite, unde a petrecut cea mai mare parte a următorilor patru ani (1865-1869).
Când tatăl său a refuzat să-l mai sprijine financiar, Clemenceau a început să predea la o școală de fete din Stamford, Connecticut. În cele din urmă, în ciuda opoziției tutorelui ei, s-a căsătorit cu una dintre elevele sale, Mary Plummer, în 1869. Din această căsătorie au rezultat trei copii, însă cuplul s-a separat după șapte ani.
Clemenceau s-a întors în Franța și s-a stabilit ca medic în Vendee. Dar, politica l-a atras curând înapoi la Paris.
S-a numărat printre cei care l-au aclamat pe liderul radical Leon Gambetta în timp ce acesta proclama republica, după înfrângerea lui Napoleon al III-lea de către germani în 1870 și prăbușirea Imperiului. La scurt timp, Clemenceau a fost numit primar al arondismentului 18 din Paris (Montmartre), iar la 8 februarie 1871 a fost ales deputat republican radical în Adunarea Națională întrunită la Bordeaux.
Georges Clemenceau
Sursa foto: Enciclopedia Britanică, Inc.
A votat împotriva condițiilor preliminare ale păcii dure impuse de Germania și a părăsit Bordeaux-ul hotărât să răzbune 'umilința rușinoasă' a Franței.
Întors la Paris, s-a implicat în insurecția cunoscută sub numele de Comuna din Paris și a încercat să medieze conflictul dintre liderii acesteia și Adunarea Națională, care își ținea ședințele la Versailles. Demersul său a eșuat, motiv pentru care a demisionat din funcțiile de primar și deputat (27 martie 1871). În 1876 a candidat din nou pentru Camera Deputaților și a fost ales reprezentant al arondismentului 18. S-a alăturat extremei stângi, iar energia și elocvența sa tăioasă l-au propulsat rapid în fruntea grupării radicale.
În 1880, a lansat ziarul 'La Justice', și-a consolidat rapid în acest fel reputația de critic politic, atât la adresa republicanilor și radicalilor, cât și a conservatorilor, și de 'dărâmător de guverne', refuzând însă să preia el însuși o funcție ministerială.
Puterea sa politică i-a atras un număr tot mai mare de dușmani, iar implicarea sa în scandalul din 1892, declanșat de falimentul Companiei Franceze a Canalului Panama (Compagnie Universelle du Canal Interoceanique), a oferit motivul unui atac susținut împotriva sa. În timpul alegerilor din 1893, când a candidat din nou în departamentul Var, Clemenceau a fost atacat din toate părțile și, în ciuda unei campanii electorale strălucite și minuțioase, a fost învins.
(de la stg.la dr.) Premierul Italiei, Vittorio Emanuele Orlando, premierul Marii Britanii, David Lloyd George, premierul Franţei, Georges Clemenceau şi preşedintele SUA, Woodrow Wilson, Paris, 1919.
Sursa foto: Enciclopedia Britanică, Inc.
A început astfel o carieră serioasă în jurnalism și, după un debut dificil, a ajuns să fie considerat unul dintre cei mai importanți publiciști politici ai epocii sale. S-a dezvăluit astfel un nou Clemenceau: un om al reflecției și al unei vaste culturi, prieten cu cei mai cunoscuți scriitori și artiști ai vremii. Susținător fervent al impresioniștilor, el a apreciat în mod deosebit opera lui Monet: după Primul Război Mondial, a organizat expunerea unei serii de tablouri ale acestuia la Orangerie, în Grădinile Tuileries.
Clemenceau este autorul unor lucrări care au în principal teme politice și sociologice, cu o excepție, volumul 'Au pied du Sinai' (La poalele Muntelui Sinai, 1922), ilustrat de Henri de Toulouse-Lautrec, ce reprezintă o culegere de schițe despre istoria poporului evreu. A încercat să scrie și o piesă de teatru.
Cu toate acestea, a fost în primul rând jurnalist și, inevitabil, a scris mult despre afacerea Dreyfus, care a tulburat Franța între anii 1894 și 1906. Prima dată, Clemenceau a presupus că tânărul ofițer evreu Alfred Dreyfus se făcuse, într-adevăr, vinovat de vânzarea unor secrete către Germania. Ulterior, Clemenceau a susținut nevinovăția acestuia și a dus o luptă de opt ani (1897-1905) prin intermediul ziarelor sale, 'La Justice' și 'L'Aurore' (fondat în 1897). Sprijinul acordat lui Dreyfus i-a redobândit simpatia colegilor republicani, iar aceștia l-au convins să accepte alegerea sa ca senator de Var, în aprilie 1902.
Alegerea a avut o importanță crucială pentru cariera politică a lui Clemenceau. A rămas senator de Var până în 1920, anul în care a decis să pună capăt activității sale politice. A intrat în guvern în 1906, ca ministru de Interne, și a deținut funcția de prim-ministru între 1906 și 1909.
În calitate de ministru de Interne, Clemenceau s-a confruntat cu probleme dificile, în special cu aplicarea noii legi (din 1905) privind separarea bisericii de stat, precum și cu grave conflicte de muncă. Când o grevă a minerilor din Pas-de-Calais a generat riscul unor tulburări în 1906, el a decis să recurgă la intervenția armatei. Atitudinea sa în această chestiune a dus la o ruptură față de Partidul Socialist, de care s-a separat definitiv în urma unui discurs memorabil.
Acest episod i-a consolidat însă imaginea de om puternic al momentului pe scena politică franceză, iar în octombrie 1906, după demisia guvernului condus de Ferdinand Sarrien, Clemenceau a preluat funcția de prim-ministru.
În 1917, Clemenceau a acceptat propunerea președintelui Raymond Poincare de a conduce guvernul (1917-1920).
Deși avea 76 de ani, acesta și-a alcătuit cabinetul, preluând atât funcția de prim-ministru, cât și pe cea de ministru de Război. Singurul obiectiv al lui Clemenceau era câștigarea războiului, toate celelalte interese fiind subordonate acestui scop. A avut un rol esențial în mobilizarea moralului francez și în promovarea ideii unei victorii decisive asupra Germaniei.
Clemenceau a constatat însă, în urma încheierii Primului Război Mondial, că edificarea păcii era o sarcină mai anevoioasă decât câștigarea lui. El dorea ca alianța din timpul războiului să fie urmată de o alianță indestructibilă pe timp de pace. A condus cu autoritate dificilele sesiuni ale Conferinței de Pace de la Paris (1919).
Tratatul de la Versailles era în curs de elaborare, proces ce a necesitat zile de muncă intensă și negocieri delicate. Clemenceau și-a asumat sarcina de a armoniza interesele Franței cu cele ale Marii Britanii și ale Statelor Unite. A apărat cauza franceză cu entuziasm și convingere, impunându-și punctul de vedere, pe rând, în fața premierului britanic David Lloyd George și a președintelui american Woodrow Wilson. De asemenea, a urmărit cu atenție dezarmarea Germaniei. Mânat de dorința unei dreptăți simbolice, a insistat ca Tratatul de la Versailles să fie semnat, la 28 iunie 1919, în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles, locul unde, în 1871, Wilhelm I fusese proclamat împărat al Germaniei.
Învins în alegerile prezidențiale din 17 ianuarie 1920, Clemenceau a demisionat ulterior din funcția de prim-ministru. De asemenea, a renunțat la orice altă activitate politică.
Clemenceau avea aproape 80 de ani când s-a retras în Vendee, la Bel-Ebat, o casă modestă situată pe o dună cu vedere spre Atlantic. A întreprins o lungă călătorie în India (septembrie 1920 - mai 1921) și a vizitat America, după care s-a retras definitiv la Bel-Ebat, deși continua să facă scurte călătorii la Paris.
A rămas preocupat de evenimentele politice. În 1926, i-a trimis o scrisoare virulentă președintelui american Calvin Coolidge, îndemnând la solidaritate între Aliați în fața revendicărilor germane.
La 28 martie 1929, și-a consemnat ultimele dorințe: să fie înmormântat lângă tatăl său, la Colombier, un loc de o frumusețe naturală sălbatică din regiunea sa natală, Vendee. Nu dorea nici cortegiu funerar, nici ceremonie oficială sau religioasă. În jurul mormântului urma să existe doar un gard de fier foarte simplu, fără nicio inscripție. A încetat din viață la 24 noiembrie 1929, în apartamentul său din strada Franklin, la Paris. (surse: https://www.britannica.com, https://www.ebsco.com) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor: Horia Plugaru, editor online: Alexandru Cojocaru)
Sursa foto din deschidere: www.britannica.com
