Demnitatea vârstei nu poate fi măsurată prin limita subzistenței

Aproape 883.000 de pensionari din România depind de indemnizația socială destinată celor ale căror venituri din pensii se situează sub pragul de 1.281 de lei, iar această realitate, dincolo de expresia ei statistică, indică existența unei fracturi profunde între recunoașterea formală a contribuției unei generații și capacitatea efectivă a statului de a-i garanta, la vârsta fragilității, condițiile unei existențe compatibile cu demnitatea umană.

Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice, marcată la 1 octombrie, nu poate fi redusă la ceremonialul unei recunoștințe declarative, deoarece adevărata măsură a respectului față de seniorii care au traversat decenii de muncă, responsabilitate familială și participare socială se regăsește în felul în care societatea le protejează autonomia, securitatea materială, accesul la îngrijire și dreptul de a nu transforma bătrânețea într-o succesiune de renunțări dictate de insuficiența resurselor.

În luna iunie 2026, 882.735 de persoane beneficiau de indemnizația socială pentru pensionari, dintre care 845.433 proveneau din sistemul public de pensii, iar această dimensiune numerică exprimă amploarea unei fragilități sociale în interiorul căreia insuficiența veniturilor poate restrânge libertatea alegerii, poate transforma accesul la hrană, tratament, încălzire sau îngrijire într-un exercițiu permanent de limitare și poate așeza existența cotidiană sub presiunea unei precarități incompatibile cu exigențele unei societăți întemeiate pe respectul pentru persoană.

Datele europene confirmă că vulnerabilitatea materială nu reprezintă o realitate marginală, întrucât în anul 2025, 27,4% din populația României se afla în risc de sărăcie sau excluziune socială, iar în anul 2024, 17,2% din populație se confrunta cu deprivare materială și socială severă, ceea ce așază reflecția asupra condiției seniorilor într-o realitate socială mai amplă, în care inegalitatea economică, accesul inegal la servicii și dependența de sprijinul familial se suprapun peste vulnerabilitățile inerente înaintării în vârstă.

Pentru seniori, precaritatea materială dobândește o semnificație aparte, deoarece posibilitatea de a compensa insuficiența veniturilor prin reinserție profesională este limitată, necesarul de servicii medicale și de îngrijire devine mai accentuat, dependența de infrastructura publică și de sprijinul familiei crește, iar singurătatea, pierderea partenerului de viață ori îndepărtarea copiilor pot converti lipsa resurselor într-o formă de izolare socială și, uneori, într-o diminuare severă a autonomiei personale.

Există o formă de nedreptate socială care nu se exprimă printr-o interdicție și nici printr-o discriminare explicită, ci prin lentoarea cu care un om este împins spre periferia vieții comunitare atunci când venitul nu îi mai permite libertatea de a decide, sănătatea îi limitează mobilitatea, iar instituțiile construite pentru o societate tot mai digitalizată devin dificil de accesat tocmai de cei care au nevoie cel mai mult de protecția și de funcționalitatea lor.

O societate matură nu își evaluează generațiile exclusiv prin prisma productivității economice, după cum valoarea unei existențe nu poate fi suspendată odată cu încheierea activității profesionale, pentru că experiența, memoria, competența și autoritatea morală acumulate de-a lungul unei vieți constituie resurse sociale care nu pot fi cuantificate doar prin criteriul venitului sau al participării pe piața muncii.

Seniorii nu trebuie considerați simple categorii beneficiare ale unor prestații sociale, dar titulari deplini ai drepturilor fundamentale, participanți la viața cetății și purtători ai unei memorii colective fără de care continuitatea unei societăți devine fragilă, iar această perspectivă obligă statul să privească politica destinată vârstei a treia nu ca pe o administrare contabilă a vulnerabilității, dar ca pe o responsabilitate publică de protejare a autonomiei, securității și participării.

Longevitatea poate fi considerată un progres al civilizației numai atunci când anii adăugați vieții nu sunt ani de dependență, insecuritate și marginalizare, ci ani în care persoana își păstrează capacitatea de a decide asupra propriei existențe, de a avea acces la servicii medicale adecvate, la îngrijire, la locuire sigură, la sprijin comunitar și la o viață socială care nu o exclude pe criteriul vârstei.

De aceea, protecția seniorilor trebuie așezată într-o logică mai amplă a justiției dintre generații, în care recunoașterea contribuției celor care au construit instituții, familii și comunități să nu rămână o formulă comemorativă, ci să se traducă într-o organizare socială capabilă să le garanteze respectul, siguranța și dreptul de a îmbătrâni fără teama că fragilitatea biologică va fi dublată de abandon social sau de precaritate economică.

Astăzi, de Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice, gândurile noastre se îndreaptă către seniorii României, către cei care au construit prin muncă, responsabilitate și continuitate o parte esențială din memoria socială a acestei țări și cărora le datorăm nu doar recunoștință, dar respectul concret al unei societăți care înțelege că demnitatea nu încetează odată cu retragerea din activitatea profesională.

Le doresc tuturor seniorilor sănătate, liniște, siguranță, prezența celor dragi și puterea de a-și păstra autonomia, libertatea de alegere și locul firesc în comunitate, cu certitudinea că anii adunați într-o viață nu îi așază la marginea societății, însă îi consacră drept purtători ai unei experiențe pe care nicio generație nu își poate permite să o ignore.

La mulți ani tuturor seniorilor, cu respectul, demnitatea și seninătatea pe care o viață întreagă de experiență, dăruire și împliniri le așază cu noblețe în suflet!

Deputat de Vaslui
Raisa Enachi

1 octombrie 2026